Perspective

In foarte multe situatii de zi cu zi ma lovesc invariabil de multe clisee, stereotipii si analogii menite sa exprime regulile in jurul carora trebuie sa ne invartim. Sa luam o zi obisnuita... Dimineata ies din casa, ma indrept spe serviciu. Unul din portarii din scara blocului imi deschide usa. Il salut, el pe mine. Prefer sa merg pe jos pana la metrou, autobuzul care vine la 3-5 minute este prea lipsit de personalitate pentru numai 2 statii. In numai zece minute de mers pe bulevard zi de zi am ocazia sa vad aceleasi lucruri cu o frecventa extraordinara. Aceeasi masina opreste in dreptul bancii Raiffeisen pentru a descuia usa anticamerei in care se afla bancomatul(asta se intampla dupa evenimentul cu furtul unui astfel de aparat).
Doua femei de serviciu isi incep lucrul la aceeasi ora pe scarile lor. Un ziarist mai lenes abia descuie chioscul. Altul, harnic, de peste drum, are deja presa numarata si asezata. Deja ma cunoaste si stie ce cumpar pentru cititul pe metrou. Nu mai e nevoie sa ii cer. Metroul vine la aceeasi ora. E bine, ma scuteste de asteptat si imi fac un program la minut datorita acestui lucru.
Aglomeratia arata si miroase la fel in fiecare dimineata. Ajung la munca, din nou reguli si stereotipii. Seful are si el sefi, nu poate face una pentru ca nu are voie, face in schimb altele pentru ca trebuie. Colegii mei, la fel, in unele zile par teleghidati. Ii intreb de ce au dus la semnat un document, primesc acelasi raspuns: trebuie... Acel trebuie impersonal si univoc marcheaza majoritatea actiunilor pe care le intreprindem . Trebuie. A fost o vreme cand ma obseda acest termen, aceasta notiune.
Se termina programul, plec spre casa, la intoarcere nu am parte de experiente noi decat foarte rar(ultima a fost cand usile unui autobuz nu se puteau deschide in statie din cauza aglomeratiei dinauntru; au fost necesare 15 minute si mult mai multe injuraturi). Prefer sa schimb ruta pentru diversitate. Pe la 17.30 uneori plec la biblioteca. Iarasi, acolo trebuiesc multe lucruri. Garderoba, fara apa in sala, fara mapa, cu legitimatie, etc. Se face 20.00, trebuie sa plec. Uneori mai stau la o bere cu prietenii sau colegii intalniti la facultate, alteori merg acasa, alteori la o intalnire. Alt drum, nimic schimbat.
Ma tot gandesc daca trebuie sa fac asta in fiecare zi. Daca trebuie sa merg la lucru pentru a-mi satfisface o parte din trebuinte, conform lui Maslow. Trebuie sa merg la facultate, trebuie sa invat. Trebuie sa fiu condescendent. Trebuie sa ma port, sa vorbesc si sa fac ceea ce trebuie cum trebuie. Pentru ca trebuie.
De fapt nu trebuie nimic! Absolut nimic, iar asta este singura scapare. Incearca macar o zi sa nu trebuiasca nimic si vezi daca reusesti. Va fi greu.
Ceea ce am scris mai sus despre o zi din viata mea nu are nicio relevanta pentru mine. Este o zi trecuta, uitati-o. Ce are relevanta si merita amintita este o zi cu intamplari minunate care s-au intamplat pentru ca nu au trebuit sa se intample. Cate din amintirile tale frumoase s-au intamplat pentru ca trebuiau sa se intample?
Ne marcheaza lucrurile care nu trebuie, toate celelalte ne anonimizeaza. In fata noastra si a celorlalti. Unicitatea noastra ca fiinte umane irepetabile in timp si identice cu noi insine este data de ceea ce facem nefiind obligati.
Si inca ceva... Niciodata nu relationam cu institutii, birouri, legi, documente, dosare, ghisee, cozi, facturi, programe. Lucram cu oameni. Care construiesc si fac ceea ce am scris mai sus.
Iar oamenii sunt influentabili.