luni, 19 noiembrie 2007

Despre normalitate

De multe ori m-am intrebat daca sunt normal. Si de tot atatea ori am fost nevoit sa ma raportez la ceva anume ca sa gasesc raspunsul. Sa gasesc asemanari cu ceilalti si cu celelalte lucruri din viata mea cu care ma identific. Cred ca sunt normal. Fizic, cel putin. Doua maini, doua picioare... Etc.
Dar cum ramane cu celelalte aspecte? Sa zicem ca nu am creat in jurul meu tensiuni mai mari decat au putut suporta persoanele cu care am interactionat. O alta dovada de normalitate. Sa zicem ca la scoala m-am incadrat intr-o medie corespunzatoare unui procentaj anume. Din nou, cred ca sunt normal. Nu am fost pedepsit de lege pana acum si am incercat sa fiu cat se poate de politicos. Cred ca sunt normal.

Dar ce se intampla cand normalitatea mea nu este aceeasi cu normalitatea altora? Cum se stabileste cine este mai "normal"? Depinde la ce ma raportez. Sau la cine. Daca subscriu opiniei majoritatii, sunt considerat normal? Doar de catre cei asemeni mie. Ajungand aici, uneori incep sa ma intreb daca imi mai doresc sa fiu normal. Si raspunsul vine intransigent si clar ca intr-o dimineata normala de primavara: sunt anormal, insa in sensul bun al cuvantului!
Acum ma pot bucura?
PS: Normalitatea apartine, de obicei, majoritatii.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Am avut placerea, onoarea si bucuria sa particip la un super campanie de promovare a problemelor de sanatate mintala, si toata sindrofia avea un flyer cu o oglinda in mijloc, facuta dintr-un staniol ceva, in care imaginea se reflecta invariabil distorsionat.Textul era "Tu esti normal?".
deci normalitatea nu exista decat pe buzele noastre :)

Anonim spunea...

imi place foarte tare cum ai abordat subiectul...cred ca si eu as fi zis la fel....cat despre campania de promovare a problemelor de sanatate mintala, inca mai am acasa bucata de carton cu staniol in mijloc, fiindca mi s-a parut una din cele mai faine metode de a te scoate un pic din "normalul" cu care ai fost obisnuit