Ce-ar fi daca...

Sa zicem ca vrei mai mult si mai multe. Desi unii au impresia ca ai destule. Dar nu poti asa. Sa zicem ca vrei sa incerci ceva nou. Ce ai face?
De exemplu, eu as locui in Suedia. E un gand cu care ma joc din ce in ce mai des. De ce faza cu plecatul? E ceva similar religiei. Te-ai nascut cu una, insa esti mereu in cautarea unui Dumnezeu care sa fie al tau. Si cand l-ai gasit poate nu este cel pe care il cunosti de mic.
Revin. Suedia este una din cele mai bune locatii de trait, in primele trei din lume dupa unele studii. Aer curat, paduri cat cuprinde, lacuri, clima rece si sanatoasa, istorie, vikingi, PIB, civilizatie, cultura, salubritate, peisaje, conditii de munca, protectie sociala, oameni de calitate, populatie urbana 84%.

Greta Garbo, Ingrid Bergman, Ericsson, IKEA, Skype, Volvo, Alfred Nobel, ABBA, A-Teens, Ace of Base, The Cardigans, Europe, Therion, Roxette, Mini Anden, Björn Borg.
Celsius, Berzelius, Angstrom, Munthe, Erik Axel Karlfeldt, Selma Lagerlöf.
In Laponia te poti intalni cu Mos Craciun. Noapte polara.
Speranta de viata mare, 78 respectiv 83 de ani barbati/femei.
Toata lumea vorbeste engleza, insa pentru a te angaja acolo trebuie neaparat sa stii suedeza. Tara cea mai mare consumatoare de cafea din Europa. Suedezii sunt europenii care cheltuiesc anual cel mai mult pe turism.
O casa/apartament bun cu 3 camere costa in jur de 80.000 euro(mai ieftin ca la noi).
Este printre putinele tari membe UE care nu au restrictii pentru romani pe piata de munca. Poti sa obtii cetatenie in 5 ani! daca iti gasesti de lucru si locuiesti acolo, fara a face prostii, desigur.
Salariul minim: 1000-1200 euro.
Nu este un taram al fagaduintei, insa daca stii limba si esti bun in ceea ce faci, te poti angaja fara probleme.
Ar fi o varianta.

Perspective

In foarte multe situatii de zi cu zi ma lovesc invariabil de multe clisee, stereotipii si analogii menite sa exprime regulile in jurul carora trebuie sa ne invartim. Sa luam o zi obisnuita... Dimineata ies din casa, ma indrept spe serviciu. Unul din portarii din scara blocului imi deschide usa. Il salut, el pe mine. Prefer sa merg pe jos pana la metrou, autobuzul care vine la 3-5 minute este prea lipsit de personalitate pentru numai 2 statii. In numai zece minute de mers pe bulevard zi de zi am ocazia sa vad aceleasi lucruri cu o frecventa extraordinara. Aceeasi masina opreste in dreptul bancii Raiffeisen pentru a descuia usa anticamerei in care se afla bancomatul(asta se intampla dupa evenimentul cu furtul unui astfel de aparat).
Doua femei de serviciu isi incep lucrul la aceeasi ora pe scarile lor. Un ziarist mai lenes abia descuie chioscul. Altul, harnic, de peste drum, are deja presa numarata si asezata. Deja ma cunoaste si stie ce cumpar pentru cititul pe metrou. Nu mai e nevoie sa ii cer. Metroul vine la aceeasi ora. E bine, ma scuteste de asteptat si imi fac un program la minut datorita acestui lucru.
Aglomeratia arata si miroase la fel in fiecare dimineata. Ajung la munca, din nou reguli si stereotipii. Seful are si el sefi, nu poate face una pentru ca nu are voie, face in schimb altele pentru ca trebuie. Colegii mei, la fel, in unele zile par teleghidati. Ii intreb de ce au dus la semnat un document, primesc acelasi raspuns: trebuie... Acel trebuie impersonal si univoc marcheaza majoritatea actiunilor pe care le intreprindem . Trebuie. A fost o vreme cand ma obseda acest termen, aceasta notiune.
Se termina programul, plec spre casa, la intoarcere nu am parte de experiente noi decat foarte rar(ultima a fost cand usile unui autobuz nu se puteau deschide in statie din cauza aglomeratiei dinauntru; au fost necesare 15 minute si mult mai multe injuraturi). Prefer sa schimb ruta pentru diversitate. Pe la 17.30 uneori plec la biblioteca. Iarasi, acolo trebuiesc multe lucruri. Garderoba, fara apa in sala, fara mapa, cu legitimatie, etc. Se face 20.00, trebuie sa plec. Uneori mai stau la o bere cu prietenii sau colegii intalniti la facultate, alteori merg acasa, alteori la o intalnire. Alt drum, nimic schimbat.
Ma tot gandesc daca trebuie sa fac asta in fiecare zi. Daca trebuie sa merg la lucru pentru a-mi satfisface o parte din trebuinte, conform lui Maslow. Trebuie sa merg la facultate, trebuie sa invat. Trebuie sa fiu condescendent. Trebuie sa ma port, sa vorbesc si sa fac ceea ce trebuie cum trebuie. Pentru ca trebuie.
De fapt nu trebuie nimic! Absolut nimic, iar asta este singura scapare. Incearca macar o zi sa nu trebuiasca nimic si vezi daca reusesti. Va fi greu.
Ceea ce am scris mai sus despre o zi din viata mea nu are nicio relevanta pentru mine. Este o zi trecuta, uitati-o. Ce are relevanta si merita amintita este o zi cu intamplari minunate care s-au intamplat pentru ca nu au trebuit sa se intample. Cate din amintirile tale frumoase s-au intamplat pentru ca trebuiau sa se intample?
Ne marcheaza lucrurile care nu trebuie, toate celelalte ne anonimizeaza. In fata noastra si a celorlalti. Unicitatea noastra ca fiinte umane irepetabile in timp si identice cu noi insine este data de ceea ce facem nefiind obligati.
Si inca ceva... Niciodata nu relationam cu institutii, birouri, legi, documente, dosare, ghisee, cozi, facturi, programe. Lucram cu oameni. Care construiesc si fac ceea ce am scris mai sus.
Iar oamenii sunt influentabili.

Inca mai e timp

Nightwish,While your lips are still red


Am nevoie de o aventura noua. De ceva care sa ma readuca aproape de mine. Poate m-am saturat de oras, de program si de zilele cand am impresia ca fac aceleasi si aceleasi lucruri. Simt ca ceva nu mai merge. Nu vreau sa iau o vacanta, vreau ca totul sa se schimbe. Imi place viata mea de pana acum, doar e a mea..., insa timpul mi se pare insuficient si vreau sa incerc cat mai multe. Mi s-ar parea o risipa sa fac tot timpul acelasi lucru, sa am aceeasi ocupatie, sa fac mereu ceea ce am invatat. Vreau provocari, vreau sa ma aflu intotdeauna in situatia de a descoperi ceva nou. Ma simt ca si cum as fi locuit tot timpul la mare, iar acum vreau sa ma mut la munte. Simt ca nimic nu este batut in cuie, nimic nu este vesnic. Se spune ca in viata trei lucruri sunt imposibile: sa le stii pe toate, sa le faci pe toate si sa le iubesti pe toate.
Pana la urma daca vreau ceva ce ma opreste? Doar visul de a deveni mai mult decat sunt acum e de ajuns ca sa merg inainte. Pana la urma cu ce ramanem? Cu ceea ce suntem si ceea ce am facut.
Am colegi de munca trecuti de prima tinerete care asteapta pensia si se bucura ca au la 45 de ani in sfarsit o casa a lor, dar la care mai au de platit inca 10 ani. Unii se considera impliniti cand isi schimba masina, altii ca au reusit sa ocupe un post de mijloc si asta e mandria lor.
Astazi l-am intrebat pe unul din colegii mei ce crede ca a realizat in viata, cu ce pleaca de aici, de langa cei dragi. Am vorbit doua ore neintrerupte despre viata si sensul ei. Il respect enorm, este un om bun. Are o familie frumoasa, doua fete si o sotie pe care o ia zi de zi de la serviciu si merg impruna acasa. Dupa doua ore avea lacrimi in ochi. Imi spunea ca ii pare rau ca nu le-a oferit mai mult celor dragi. Visul lui este sa locuiasca in Franta, vrea asta de cand avea 15 ani. Acum nu mai are nicio speranta, simte ca imbatraneste si spera ca macar fetele lui sa isi indeplineasca visurile. Nu stie cand a imbatranit atat...
M-a marcat discutia de astazi si imi pare rau pentru el si pentru cei asemeni lui.
Ma gandesc ca inca mai am timp. Dar trece foarte repede. Trebuie sa fac ceea ce visez.

Despre normalitate

De multe ori m-am intrebat daca sunt normal. Si de tot atatea ori am fost nevoit sa ma raportez la ceva anume ca sa gasesc raspunsul. Sa gasesc asemanari cu ceilalti si cu celelalte lucruri din viata mea cu care ma identific. Cred ca sunt normal. Fizic, cel putin. Doua maini, doua picioare... Etc.
Dar cum ramane cu celelalte aspecte? Sa zicem ca nu am creat in jurul meu tensiuni mai mari decat au putut suporta persoanele cu care am interactionat. O alta dovada de normalitate. Sa zicem ca la scoala m-am incadrat intr-o medie corespunzatoare unui procentaj anume. Din nou, cred ca sunt normal. Nu am fost pedepsit de lege pana acum si am incercat sa fiu cat se poate de politicos. Cred ca sunt normal.

Dar ce se intampla cand normalitatea mea nu este aceeasi cu normalitatea altora? Cum se stabileste cine este mai "normal"? Depinde la ce ma raportez. Sau la cine. Daca subscriu opiniei majoritatii, sunt considerat normal? Doar de catre cei asemeni mie. Ajungand aici, uneori incep sa ma intreb daca imi mai doresc sa fiu normal. Si raspunsul vine intransigent si clar ca intr-o dimineata normala de primavara: sunt anormal, insa in sensul bun al cuvantului!
Acum ma pot bucura?
PS: Normalitatea apartine, de obicei, majoritatii.

De citit

Am primit o provocare de la o bloggerita, cu tema "Ce mai citim". Dupa cum bine spunea, viata unui tanar are parte de lecturi variate, insa daca mai este si student pe deasupra, atunci cititul devine cu adevarat o problema. Nu din punctul de vedere al timpului, vreau sa zic, ci din acela al optiunilor beletristice care tebuie sa satisfaca deopotriva dorinta cantitativa si obligativitatea selectiilor. Pentru ca eu unul am o multime de titluri in minte care asteapta o potentiala lecturare, insa trebuie sa fac loc in fata numai anumitor carti, alese dupa buna mea pricepere. Celelalte vor astepta sa le vina randul pana se vor plictisi si vor disparea din memoria mea.

Ce mai, inafara de numeroasele recomandari specifice facultatii de marketing, acum citesc "Orasele in miscare", de Arnold Toynbee din colectia Idei Contemporane. Este o serie extraordinara, dupa parerea mea.
De vreo doua zile meditez asupra Marilor Sperante ale lui Charles Dickens, carte pe care nu am citit-o la vremea ei, multumit fiind la un moment dat cu vizionarea ecranizarii(destul de reusita de altfel), insa imi place mult si ma bucur ca nu am renuntat la ea. Alta carte pe care o rasfoiesc mai mult pe drum este "Gen si personalitate", de Cerasela Tudose (doctor in psihologie), lucrare despre asemanarile si deosebirile dintre cele doua sexe. Psihologic vorbind.
Si pe langa toate acestea mai trebuie sa citesc si carti specifice domeniului in care lucrez, unde invatatul pare ca devine una din principalele mele activitati. Ceea ce mi se pare OK.

A venit Craciunul !!!

Cu doua luni mai devreme. Si nu e o gluma.
Ati intrat in vreun supermarket/hipermagazin/mall/shopping center in ultimele zile? Nici nu s-au strans bine dovlecii si vrajitoarele de pe rafturi ca au si aparut saniutele trase de reni si Mos Craciunii de jucarie. Si dulciurile in ambalaje rosii cu stelute albe si fundite pentru cadouri, ghirlandele din crengute de brad, instalatiile cu luminite si cutiile mari cu rol decorativ. Ce mai, tot tacamul.Anul acesta comerciantii parca au intrecut masura. Au inceput campania de sarbatori cu mult inaintea ofertelor de sezon, doar-doar vor mai obtine ceva profit de pe urma clientilor vrajiti de atmosfera cu iz de zapada inca neninsa. Se stie din anii trecuti ca vanzarile marilor retaileri cresc cu pana la 70% in preajma sarbatorilor de iarna. Deci, romanii sunt darnici in astfel de momente si, prin urmare, slabiciunile lor trebuie sa fie exploatate la maxim!
Suntem introdusi cu vreo doua luni mai devreme in acel "shopping mode", in care devenim mai putin rationali cand vine vorba de cheltuieli... Chiar asa usor de manipulat ne cred marketerii care transforma iarna in kitch comercial?!
Eu unul refuz sa cred in astfel de campanii.

Planurile noastre cele de toate zilele

Ma tot gandesc ce planuri sa imi mai fac... Nu cred ca as avea de pierdut daca nu gasesc ceva, am celelalte proiecte in desfasurare care se ocupa de aspectele ce trebuiesc "rezolvate" in viata mea, gen facultate, master, promovare la locul de munca, cumparat masina noua, atestate, vacanta la Londra, ceasul de la Swiss, etc.
Simt insa ca am ceva "extra time" care poate fi petrecut cu folos.
Si nu ma refer la planuri gen: sa citesc mai mult, sa ies mai mult, sa ma joc mai putin pe calculator, sa fac mai multa miscare,sa merg mai mult la teatru, etc. Ma refer la obiective pe termen lung, scopuri cuantificate, numarabile.Lucruri care sa imi influenteze serios viata. In bine, sper.

Adevarul este ca de cativa ani incoace, cam de cand am intrat la prima facultate, m-am hotarat sa "functionez" dupa niste planuri, sa imi stabilesc anumite obiective pe care sa le indeplinesc in timp. Mi-am dat seama ca asa, dupa ureche, nu merge. Sau merge, dar nu cum vreau eu...
Daca am facut bine sau nu, abia acum incep sa realizez, cand imi dau seama ca daca nu as fi demarat unele proiecte, azi imi era putin mai rau.
Sunt oameni, chiar destui dintre prietenii mei, care se ghideaza exclusiv dupa acele planuri impuse de ceilalti: familie, scoala, antrenori. Si atat. De la ei nu mai pun nimic, se multumesc asa si spera sa aiba noroc, iar cand se va ivi o oportunitate concreta, abia atunci se apuca de planuit. Poate si asta e un plan. Poate e chiar unul foarte bun, ramane de vazut.
Ma intreb totusi ce se va intampla atunci cand, optand pentru ceva acum, mai tarziu sa realizez ca ar fi fost mai bine sa fac altceva. Regrete nu pot sa am, deoarece la momentul in care ma decid pentru un lucru sunt constient si convins ca este cel mai bine sa urmez acel lucru. Poate ca totul pleaca de la viata pe care vreau sa o traiesc si am si sanse sa o realizez. Adica degeaba vreau sa fiu Batman.
Planuri imi fac cu scopul de a imi crea premisele pentru a ajunge sa traiesc acea experienta pe care mi-o doresc. Si nu cred in planuri de genul: pana la 30 de ani sa fiu bogat, frumos si celebru. Nu e nimic concret in asta. Iar realizabil e greu pentru ca imi pare dificil sa ma decid de unde sa iau banii si cum sa ma cunoasca lumea: Hollywood-ul e cam departe, de cantat nu prea am incercat, sa ma fac fotbalist la Real sau Barcelona e cam tarziu, in politica faci bani, dar negri, iar lumea te cunoaste din scandaluri, pe un castig la loto nu prea as vrea sa ma bazez... Ma mai gandesc. La urma urmei pot sa ajung si CEO la o multinationala. Tot ce imi trebuie e un plan bun...
PS: managementul are un principiu destul de sanatos: "un plan prost este cu mult mai bun decat niciun plan"

Ce mai fac prin timpul liber...

Duminica m-am hotarat sa ma apuc sa joc din nou tenis. M-am decis in timp ce ma uitam intamplator la o partida de golf la televizor si cred ca gazonul pe care se juca, tuns perfect si de un verde proaspat, a fost de vina. Am simtit pur si simplu ca mi-ar placea sa tin racheta in mana si sa ma zbengui pe teren cateva ore. Prin clasa a saptea am facut un an si ceva tenis de camp la un club, dar cand am intrat la liceu, nu stiu de ce, am renuntat si am intrat in echipa de volei, pe care nu am parasit-o decat dupa 3 ani din cauza examenelor ce aveau sa urmeze.
Buuun! Zis si facut: ieri i-am propus unui prieten sa ne apucam de treaba si, in consecinta, ne-am luat rachete si doua seturi de mingi, punand intre timp ochii si pe o pereche de adidasi din gama dedicata sportului alb.
Am cautat terenuri si am gasit un loc in Drumul Taberei unde se inchiriaza cu ora suprafete sintetice. Au vestiar, dusuri, totul ok.
M-am simtit excelent astazi timp de doua ore in care am jucat fara pauza, ca si cum as fi descoperit un nou sens al petrecerii timpului liber. M-am simtit mai liber si bucuros ca dupa o pauza 10 ani inca mai stiu sa tin racheta in mana. A fost o binecuvantare dupa o zi plina la lucru. Ma simt excelent si sigur voi dormi foarte bine. Abia astept sa joc din nou!
Am hotarat sa mergem o data pe saptamana, in functie de programul de la munca si chiar daca vine iarna, poate gasim un teren acoperit pe undeva, sa nu fim nevoiti sa luam o pauza chiar de la inceput. Cautam si parteneri pentru jocuri de dublu.
Simt ca este o schimbare pe care o asteptam de multa vreme, un nou impuls si o metoda in plus de a imi imbunatati conditia fizica, pe langa sala de forta de la serviciu. Chiar daca nu simteam nevoia sa joc tenis, acum ca am facut-o, realizez cat de bun este exercitiul in sine. Voi incepe sa ma gandesc mai des la ce as putea face in plus fata de ceea ce fac acum si sunt convins ca in timp voi mai gasi cate ceva... Cred ca toti avem nevoie uneori de un astfel de tonifiant.

Tie de ce iti pasa?

Am observat pe unele bloguri pareri impartite despre campaniile sociale de toamna ce se desfasoara prin capitala si nu numai, gen colectarea deseurilor electronice, lupta impotriva abuzurilor in familie sau a distrugerii padurilor, impotriva discriminarii romilor(cea cu carpeta din statiile de metrou) s.a.m.d.
Desigur, nimeni nu va spune ca aceste initiative nu sunt bune sau ca nu isi au rostul lor, mai mult sau mai putin "politically correct", insa ce va propun este sa vedem in ce masura ne intereseaza efectele lor.
Este greu de masurat ce consecinte pot avea aceste proiecte la nivel uman, insa poate acest lucru este mai important decat motivul actiunilor in sine. Unii spun ca sunt de acord cu ce se intampla, altii ca au idei mai bune. Insa nimeni nu spune de ce sunt necesare astfel de campanii, intrucat este, se pare, mai mult decat evident ca pe strazile noastre au loc toate relele sociale si, in consecinta, putem demara orice fel de initiativa, intrucat sigur are un mobil plauzibil si foarte actual.

Sondaje si barometre se fac destule si, dupa cum puteti vedea, avem nevoie de lectii audiovizuale. Suntem ca niste bolnavi carora li se administreaza doza zilnica (lunara, sezoniera) de antipoluante spirituale, antidiscriminatorii si tot felul de leacuri verzi cu efecte impotriva defrisarilor de tot felul, casnice sau forestiere.
Ni se spune tuturor, "la gramada", sa inghitim produsele designerilor de campanie de parca am avea nevoie de ele ca popor, nu ca indivizi. Se face campanie pentru ca asa a hotarat guvernul, la initiativa organizatiei X sau pe baza legiferarilor internationale. Poate ar fi mult mai eficiente niste studii aprofundate, imbogatite si care sa posede si niste atributiuni educative, nu numai informative. Sa mi se spuna inainte sa mi se arate presuletul cu rromul discriminat si de ce trebuie sa il vad. Ca asa o sa ajung sa ma simt vinovat fara sa fiu de fapt si sa imi accept conditia de roman hot, criminal prin straini, daunator al padurilor si nedrept cu aproapele meu de orientare sexuala diferita. Ceea ce nu vreau!

De voie, de nevoie...

Stiti cum se spune: "ai grija ce-ti doresti..."

Simply Red, Nightnurse

Just my luck!

Te-ai simtit vreodata ghinionist/a sau norocos/asa fara sa iti poti explica de ce? Adica sa ai atata noroc sau ghinion incat sa nu poti pune totul doar pe seama intamplarii? De exemplu sa ajungi in statia de autobuz exact atunci cand acesta pleaca si asta sa o patesti de douazeci de ori la rand, la ore diferite, pe rute diferite, etc?Sau seful sa intre in biroul tau de 5 ori intr-o zi, exact in timpul singurelor 5 telefoane primite de la prieteni?
Sau sa iti pierzi cheile de la casa de 4 ori intr-o saptamana, desi le tii de obicei in poseta/portofel,etc?Sau sa intarzii la munca de 6 ori in 3 saptamani si sa fie exact in zilele cand seful da telefon sa anunte ca are ceva de rezolvat dimineata si numai in acele zile? Sa joci la ruleta de zece ori la rand rosu/negru si sa castigi?
Si lista poate continua, va asigur ca este foarte lunga.
Sunt oameni care au parte de astfel de experiente, repetate chiar. Oameni care nu cauta sa isi explice conditia, ci o accepta, respectandu-i regulile, atat de diferite fata de cele ale celorlalti.

La fel si cei pentru care viata nu inseamna supunere fata de firescul repetat obsesiv fiecaruia de lumea in care traim. Cei care nu traiesc pentru altii, nu fac compromisuri, nu gresesc, nu fumeaza, nu se lasa calcati in picioare, nu muncesc pentru bani, ci pentru a-si implini unele visuri, cei care citesc mai mult, care invata mai multe, care fac sport, cei care polueaza mai putin si ajuta mai mult, cei care au, desi nu sunt bogati, cei care pot pentru ca asa au vrut sa poata si cei care sunt mai buni pentru ca asa au vrut sa fie.
Si acestia au regulile lor, diferite de cele ale multimii.
Singura diferenta este ca ei si-au ales propriile reguli si le respecta voit si nu incearca sa isi explice conditia pentru ca nu ai nevoie de explicatii pentru a fi mai bun.
Se spune ca norocul nu exista, insa din cand in cand ar trebui sa ne bazam pe el!

You can never predict summer rain

Uneori, cand ne gandim cu drag la un lucru sau o fiinta din trecut care a insemnat mult si a lasat urme adanci pe acolo pe unde a umblat, avem inca senzatia ca il putem atinge, fie doar si cu mintea, asa, doar ca sa vedem daca este bine pus la locul lui, daca este la fel de bun ca in clipa in care l-am ales. Si gandul ultimei impresii ramane si ne sopteste parca ceea ce vrem sa auzim.

A trecut mult de atunci si parca ieri ne indreptam spre banca mereu libera ce ne astepta in locul acela special numai pentru noi si incercam sa ne ascundem de ploaie unul in bratele celuilalt. Pe atunci timpul se scurgea mai repede, iar amintirile deveneau mai numeroase, se legau de tot mai multe lucruri si apoi totul s-a sfarsit brusc, neanuntat, aproape din senin si foarte dureros, ca si cum ar fi ajuns la un final prestabilit inca dinainte de inceput.
Si in multe momente de atunci inainte m-am gandit la ce a putut face ca visul sa se spulbere, ca totul sa inceteze absolut si sa ne lasam unul pe altul fara ceva atat de special candva. Nu stiu si nu voi sti vreodata, oricate intrebari imi voi pune. Oare asa trebuia sa se intample?
Acum s-a terminat si nu stiu daca vreau sau nu sa revad acel loc special si plin de vorbe pastrate parca peste timp de linistea serii. Sunt unii oameni care traiesc pentru trecutul lor, altii care refuza sa si-l aminteasca. Nu vreau sa uit sau sa neg, vreau sa imi aduc aminte cu placere de ce am simtit si am invatat. Mai vreau sa stiu ca ii este mai bine decat cu mine sau ii va fi candva. Este un gand egoist, dar poate la un moment dat il simtim cu totii.
Poate ca odata ma voi intoarce prin unele locuri, dar asta va fi peste multi ani, atunci cand trecutul imi va fi singurul care mi-a ramas si cand toate vor fi date uitarii.

What's your favourite ringtone?

Nu stiu daca anotimpul este de vina, reuniunile studentesti sau febra postestivala(mai degraba post-postestivala), insa in ultima vreme cand circul cu metroul, foarte multa lume vorbeste la telefon. Nu cred ca este nimic neobisnuit in asta, s-au largit acoperirile si catre subteran, insa ce mi se pare cu adevarat interesant la toata chestia asta este varietatea ringtonurilor ce ne incanta auzul la fiecare apel in parte. Este normal sa creasca diversitatea acestora odata cu "universalizarea" formatului mp3 si evolutia terminalelor mobile, iar asa putem afla mult mai repede parte din preferintele muzicale ale celor de langa noi. Un fel de "spune-mi ce rington ai ca sa-ti spun cine esti"...
M-am hotarat sa scriu pe acest subiect dupa ce ieri am fost martorul urmatoarei intamplari: pe dristor-victoriei, o tipa pe scaun,doi tipi langa, unul jos, iar altul in picioare in fata lui, prieteni. domnisoara in cauza, dragutzica, ajunge imediat subiectul lor de interes: unul o intreaba la ce statie coboara, ea "da' ce te intereseaza?"; el: "pai sa stiu unde sa cobor si eu"; ea: "mai bine vezi-ti de treaba ta."; el: "hai, ma, te-ai suparat acuma, incerc si eu sa port o conversatie cu tine". Tipa nu mai apuca sa spuna ceva, ii suna telefonul. Ce melodie: "valoarea mea,valoarea mea". Prietenul: "hai ma jos, ca asta e manelista din alea...". Si au coborat la prima, lasand in urma zambete, dispret si satisfactii ascunse.
Pana la urma, ce melodie avem pe telefon oare ne reprezinta sau e doar un ringtone cu functie exclusiv de avertizare sonora? Poate ii avertizam pe cei din jur ce fel de oameni suntem sau vrem sa parem.

PS: va las mai jos melodia pe care o folosesc pe telefonul meu de mai bine de 2 ani.
Therion, Seawinds

Blog

Blogul ca fenomen ia amploare pe zi ce trece. In momentul de fata numarul bloggerilor inregistrati pe Traffic.ro este 1916. Numarul celor care au un jurnal online este, insa, cu mult mai mare si creste constant.
Poate este o moda si in curand site-urile firmelor vor contine link-uri catre blogurile angajatilor. Este o idee. Sa stie si "head-hunter-ii" detalii extra-profesionale despre cei pe care ii supravegheaza.
M-am tot gandit in ultimele zile despre cum ar trebui sa arate un blog ca sa placa vizitatorilor. Bineinteles ca nu exista o reteta si nu mi-am dorit sa descopar sau sa propun eu vreuna.
Nu scriu pentru mine, nu scriu pentru cei care imi viziteaza adresa. Scriu pentru mine si pentru cei care ma citesc.
Asa ca Blogul trebuie sa se adreseze si sa placa deopotriva ambelor "parti".
Nu o mai lungesc cu teoria si va voi spune cateva din regulile pe care trebuie sa le respecte un blogger si blogul sau, toate numai (adica, exclusiv)din punctul meu, propriu si personal de vedere. Este normal sa nu emit ipoteze de expert, insa de asta suntem atatia care scriem sau/si citim jurnale virtuale.
Iata regulile:
- in primul rand layout-ul, aspectul general trebuie sa fie placut(oau, ce descoperire!) si in acord cu ceea ce propune autorul. Dar arta este interpretata de fiecare diferit, nu?
- cand vizitez pagina cuiva(inclusiv a mea) imi doresc sa gasesc numai ce am nevoie sau mi-ar face bine sa stiu. Nu cred ca lucrurile puse ca intr-un pom de craciun sunt binevenite(in curand imi voi scoate ceasul, daca cineva vrea sa stie ora exacta, oricand se poate uita in coltul din dreapta jos al ecranului);
- mie imi place ca un blog sa imi dezvaluie atat experiente de viata, cat si lucruri pe care sa le gasesc interesante. Pot citi cu placere atat pentru ca autorul imi prezinta ultima stire de la tv in interpretare personala, fie pentru ca povesteste cat de reusit a fost concertul celor de la Pink Martini, fie pentru ca acesta ne dezvaluie ultima patanie de la munca, din parc sau cearta cu iubitul/iubita;
- blogul trebuie sa aiba o identitate, care adesea nu este aceeasi cu ce a blogger-ului; identitatea site-ului o poti construi din franturi, din povesti, din sunete si imagini, din ceea ce pui acolo intr-o maniera personala si unitara. Este poate unul dintre cele mai delicate lucruri de discutat in legatura cu un jurnal virtual;
- o intrebare pe care mi-o pun este cat de mult trebuie sa se expuna autorul. Pe net ai avantajul ca poti fi oricine vrei tu. Dar depinde cum privesti lucrurile: poti expune fictiune si nimeni nu te cunoaste, poti spune totul despre tine si nimeni nu te cunoaste. Depinde ce motive ai ca sa scrii... Mie imi place sa descopar in timp personalitatea si universul unui blogger, sa ii cunosc reactiile, sa stiu cate putin din experientele sale de viata, cum arata, unde lucreaza, de ce, cu cine, cand, cum, etc. Nu cred ca m-a interesat vreodata ca pe autorul blogului X il cheama Y si locuieste pe strada Z. Nu asta este esentialul.
- trebuie sa ai un public tinta? DA, pe cei carora le place ceea ce tu vei scrie oricum;
- blogul trebuie sa fie interactiv. Ei bine, scrii pentru tine, dar daca nu te-ar interesa ce au ceilalti de spus poti folosi si o coala de hartie. Intram putin in sfera comercialului, pentru ca pentru a afla parerile celorlalti trebuie ca acestia sa te descopere, sa te citeasca si sa vrea sa iti si raspunda. Pentru asta ai nevoie de subiecte, de trafic. Si trebuie sa porti o continua conversatie. Cu tine si cu ceilalti.
Interactivitatea se poate manifesta si prin altceva decat raspunsuri si commenturi. Lasa-i pe cititori sa isi aleaga muzica, imaginile, afla astfel ce prefera, ofera diversitate, accepta idei si propune, rezolva si intelege. Provoaca. Invata. Cucereste!

Si lista ramane deschisa. Nu cred ca am spus nimic nou, dar am spus.
Daca toate blogurile ar fi la fel...
O idee ar fi sa imi spuneti ce bloguri v-au placut cel mai mult. De ce, vom vedea impreuna.